De ce fotografie?… De ce nu altceva?…

N-as putea spune ca e o pasiune innascuta… e mai degraba vorba de una cultivata…
A inceput de mica , de cand , cu catelul la plimbare, fara aparat foto ( ca nu imi permiteam ), mergeam pe malul Muresului si concepeam cadre. A durat cam un an de zile apoi am luat o pauza… lunga… poate pentru ca mi-a murit partenerul de plimbare… Oricum, am uitat de fotografie multa vreme… “Diavolul” a reinviat mult mai tarziu… Pacat… (pacat ca mult mai tarziu… mi-ar placea sa fi rabufnit mai repede… toti avem regrete…). Incerc sa trec peste faptul ca am pierdut atata timp ( si daca consider ca am pierdut timpul inainte de fotografie… asta spune totusi ceva… ) si sa ma mobilizez, sa ma dezvolt, sa evoluez… La mine e esential! Nu pot ramane mereu intr-un loc… Vreau mereu mai mult! Pe Theo il obosesc cu vesnicele mele “noi” dorinte si asteptari! Dar totusi… ce ar fi daca m-as limita? Nu pot face asta! Ma plictisesc, ma plafonez… si , inainte de toate, sunt o perfectionista si una mult prea autocritica ca sa se multumeasca cu putin ( in special de la propria-i persoana)…
Asa ca nu mi-e suficient faptul ca am reluat fotografia,… trebuie sa evoluez, sa invat, sa fiu mai buna, sa stapanesc cadrele, lumina, totul! Cam greu… dar trebuie!
Nu stiu sa spun de ce fotogafie… de ce nu pictura, de ce nu muzica, de ce nu grafica, de ce nu poezie sau dramaturgie?…
As fi putut sa ma apuc de orice(tinand cont ca nu e vorba de o pasiune innascuta, obsesiva, un tel in viata, ci una fabricata)!Dar asa a fost sa fie! Si perseverez in directia asta! Si nu credeam… dar o pasiune evolueaza, se dezvolta, se amplifica, te prinde in mreje si nu te mai lasa sa sufli, te acapareaza total… te invata lucruri noi, te dezvolta in timp ce o aprofundezi… Am invatat sa privesc altfel lumea, sa nu imi mai fie frica de paianjeni, sa privesc furnicile cum cara firmituri de paine, sa ador o linie curba (alta decat curcubeul), sa raman extaziata in fata unei pene care pluteste pe o pala de vant, sa ascult vantul, sa strapung ceata sau s-o cuprind in palme, sa alerg desculta prin iarba, sa surprind frumusetea unei pietre, sa privesc un pumn de pamant… altfel…, sa nu mai simt frigul iernii… sa-i vad doar puritatea, gingasia, licaririle imaculate… Ati observat ca daca e noapte, ninge si dvs mergeti cu masina… parca strabateti cosmosul cu viteza superluminica… lasand in urma milioane si milioane de stele in timp ce in fata vi se desfasoara mereu si mereu altele si altele si altele?…

Mi-e somn acum si ma opresc din scris… Si totusi , nu pot incheia fara a spune ca principalul lucru pe care l-am invatat de cand m-am apucat mai serios de fotografie este ca totul se naste, se dezvolta… pasiuni, sentimente, dorinte… cu conditia sa crezi in ele, sa te dedici… restul vine de la sine… Nu e necesar sa preexiste in om…